Scriitori câmpineni. Florin Dochia

Poezia înseamnă tot ceea ce sunt eu în lăuntrul meu.

Poet, eseist, publicist, directorul Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina. Redactor-şef al publicaţiei culturale Revista Nouă (2004-2014) şi al revistei de poezie URMUZ (2014). Debutează editorial în 2003, cu volumul de poezii Geometria singurătăţii. Au urmat: Grădina de hârtie (poezie, 2003); Conserva de fluturi (poezie, 2004); Puterea lui Don Quijote (interviuri, 2006); 33 – piatră, pasăre, duh (poezie, 2007); Şarpele dezaripat (poezie, 2008); Cântece pentru ştergerea umbrei (poezie, 2010), Elegii de pe strada mea (poezie, 2011), Prins în lumea cuvintelor (I - 2012, II – 2013, eseuri). Starea de lectură (critică literară, 2013), Elegiile căderii (poezie, 2013), orb pe mare (poezie, 2014). în 1015: Ferestre spre curtea interioară, poezie.

Amelia Stănescu: Domnule Florin Dochia, sunteţi unul dintre cei mai amabili şi prietenoşi scriitori din câţi mi-a fost dat să cunosc. Aveţi cumva două inimi în piept?

Florin Dochia: Este desigur o exagerare retorică, sunt de un egoism atroce! Mă apropii de oameni pentru a le capta şi folosi energia! Pentru a-i exploata în beneficiul propriu! Ei îmi procură marile şi micile bucurii. (Unii zic că sunt ca un câine: Saint Bernard…) Nu am două inimi, am una şi aceea reparată acum vreo câţiva ani, de dr. Dorobanţu, fie-i numele lăudat în veacul vecilor! Însă, cine ştie ce va fi pus domnia sa, în acea zi de iunie 2010, în pieptul meu?... Draga mea Amelia, am

constatat, a fost nu precum o revelaţie, ci precum o trezire din vis, într-o zi, că sunt muritor. Şi, ce mi-am zis?, dacă tot am o eternitate înainte-mi ca să mă odihnesc, ia să folosesc viaţa asta şi să iubesc, să iubesc tot ceea ce mă înconjoară, în primul rând oamenii, plantele şi animalele, tot ceea ce au făcut oamenii, bun şi rău, şi să adaug şi eu câte ceva, după slabele-mi puteri…

A.S.: Locuiţi la Câmpina, un orăşel relativ liniştit, dar cu un farmec aparte... Cum se „fabrică”, domnule Dochia, poezia în oraşul acesta, atât de îndrăgit de Hasdeu, de Grigorescu?

F.D.: M-am întors în oraşul naşterii şi al copilăriei – fericite! – pentru că nu se mai putea altfel: aici este Acasa mea, cu o vorbă a lui Nichita. Aici este Liniştea de care am nevoie – care nu e nicidecum o tăcere! – şi care mă lasă să rătăcesc cu gândul încotro vreau, iar cu trupul prin păduri şi pe dealuri, adunând mure, gherghine şi măceşe. Nu e nici prea frig, nici prea cald, e muuuult soare şi multă dragoste. Nu chiar degeaba au venit aici – s-au refugiat? – şi vin în continuare atâţia oameni. De la cei mai cunoscuţi, numiţi deja de tine, la mulţi alţii. Geo Bogza a scos aici revista de avangardă Urmuz, în 1928, şi a trăit tot felul de aventuri mai pământeşti şi mai intelectuale. Prin preajmă, locuiesc acum mulţi artişti contemporani cu noi – poeta Ana Blandiana, hispanologul Andrei Ionescu…, actori,

regizori, soprane, mezzosoprane… poate şi tenori… ei, şi poezia se fabrică aici ca peste tot. Cred că nu de mediul înconjurător ai nevoie ca să scrii poezie, ci de mediul locuitor, de ceea ce trăieşte în lăuntrul tău. De obicei, scriu ascultând muzică, indiferent de genul textului. Spun eu undeva că a scrie poezie e ca şi cum ai dansa. Nu e nici o metaforă. Aşa simt eu poezia, ca pe un dans… E şi „fabrication”, cum spune Valéry, în poezia mea, dar este mai întâi ceva ce aş numi revelaţie, trezire a unei lumi noi, ba chiar, dacă mi se permite orgoliul, invenţie a unei lumi noi, care se adaugă la lumea deja creată. Este lumea asta creată de mine, prin poezie, şi lumea ce se află, latentă, în mulţi cititori de-ai mei, ei se recunosc acasă la ei în poezia mea şi

asta mă încântă teribil, îmi vine să plâng! De fapt, este posibil să existe o lume secundară sub lumea fizică, o lume a energiilor artistice, o structură, o reţea, dacă vrei, care susţine lumea materială şi în care ne mişcăm şi noi, poeţii, cu toate cuvintele noastre. Este obligatoriu să cunoşti cât mai mult din această reţea, să te hrăneşti din ea – eu citesc multă poezie, (îmi) traduc, din alte limbi, citesc despre poezie, ceea ce spun poeţii şi ceea ce spun cititorii profesionişti, psihologii, psihanaliştii, filosofii vechi şi noi, citesc proză bună şi foarte bună, recitesc destul, la răstimpuri, ascult multă muzică, stau la taclale cu prietenii mei pictorii şi cu

tablourile lor, de azi şi dintotdeauna – sunt îndrăgostit de Marc Chagall, mai cu seamă că am trecut cândva prin Vitebsk, şi de Franz Kafka, nu am fost niciodată la Praga, dar am trecut cu trenul de-a lungul Vltavei, deci îmi place muzica lui Bedrich Smetana – şi mai conversez şi cu mierlele şi codobaturile primăvara, în parcul Istrati sau în parcul de pe Bulevard. Poate că, la Câmpina, - oraşul dintre cele trei râuri, deci, iată, un triunghi magic, o Treime - poezia se simte bine şi ne locuieşte ea pe câţiva… da, poeţii se simt bine la Câmpina şi poezia tot aşa de bine. De aia şi facem o revistă de şi despre  poezie…

A.S.: Vă îndeletniciţi nu doar cu poezia, ci cochetaţi elegant şi cu interviul, eseul, cu critica literară chiar!... Aşadar, ce părere aveţi, în calitate de critic, despre poetul Florin Dochia?

F.D.: Spuneam că sunt egoist, acaparator. Am încercat cam toate artele cuvântului. Cândva am scris şi publicat teatru (scurt), proză (scurtă) şi texte de critică literară, să le zicem aşa, în care am căutat să mă lămuresc întâi pe mine cu ce am de-a face în anumite cărţi ale unor anumiţi autori. Am scris şi scriu destulă eseistică din acelaşi motiv: ca să mă lămuresc cu ce am de-a face în reţeaua asta subterană şi sublunară a energiilor creatoare de artă. Este enorm de multă informaţia la care am

(avem) acces, din trecut şi din prezent, şi nu ne putem descurca fără un ghid. Am încercat să caut ghizi, să fiu ghid pentru mine şi, pe cât posibil, şi pentru alţii, atunci când textele mele au ajuns în reviste şi în cărţi. Încerc să descopăr coerenţe în haos… Cam asta e. Am făcut (şi poate voi face în continuare) o revistă literară – Revista Nouă, iată, de mai bine de zece ani, un vis al meu de la începutul adolescenţei. Dar, în fondul meu intim, sunt poet. Poezia este Mama tuturor artelor. Nu ştiu cât de bună este poezia mea. Eu mă joc, mereu mă joc, sunt un copil… Mă străduiesc să fie excepţională, sunt destul de acribios, am serioase îndoieli că limbajul ne este suficient ca să ne

putem exprima trăirile, emoţiile. În două sau trei cazuri am reuşit să fac lucruri bune… Exersez foarte mult, în forme aşa-zis clasice, în forme fixe, socot că fără antrenament asiduu nu poţi câştiga concursul cu eternitatea, nu poţi nici măcar să te califici în fazele preliminare… Poezia mea este un continuu experiment. În ultima vreme, contez pe absenţe… cred că nu cuvintele prezente sunt cele care transmit emoţia, ci acelea care lipsesc, tocmai prin lipsa lor! Aparent, aglutinez grupuri de cuvinte expresive, ritmuri – fără ritmuri nimic nu se poate! avem respiraţie ritmică, avem bătăile inimii, pulsul… – şi sub ele ascund emoţii. A citi poezia mea vreau să fie ca

atunci când deschizi un cadou de la un prieten drag, de departe: desfaci sfoară cu sfoară, hârtie după hârtie, capac după capac… şi apare… Matrioşka! hi hi hi… Cea mai dură dramă trebuie trăită cu dragoste şi cu zâmbet… Uneori, cutia ultimă este goală… Păpuşa ultimă este chipul Diavolului… Să ne bucurăm, aşadar…

A.S.: Aţi început să scrieţi pe la 18 ani, dar debutul editorial a venit de-abia prin 2003... O marjă de timp pe care v-aţi impus-o?

F.D.: Poezie, rime, am început să „compun” mai demult… pe la zece ani… Apoi, în liceu, am tradus din Sully Prudhomme (sonete păşuniste!) şi Jacques Prévert, pentru revista şcolii. Pe la 18 ani, am primit primii bani din drepturi de autor, pentru două poezii publicate într-un volum aniversar dedicat Marii Uniri. Nu m-am concentrat pe publicat… nu ştiam ce voi face cu viaţa mea. Scriam pentru mine şi pentru prietenii mei, de la cenaclurile din Ploieşti, Câmpina, Sinaia… am trecut, fără urme, şi pe la Cenaclul Universitas, pe la Casa studenţilor din Bucureşti, l-am avut prieten drag pe „lunedistul” Nino Statan… Am publicat sporadic, ici şi acolo, prin puţinele reviste

literare care apăreau în ţară… În studenţie, am avut şansa unor mari profesori: Gheorghe Bulgăr, Dan Grigorescu, Al. Oprea, Victor Ernest Maşek, Ion Ianoşi… La 30 de ani, eram directorul Palatului Culturii din Ploieşti, conduceam cenaclul literar I. L. Caragiale şi intram curând în grupul restrâns care va organiza festivalurile şi colocviile Nichita Stănescu, 1984-1990, şi va edita Caietele Nichita Stănescu. Abia când „m-am adunat” la Acasa de la Câmpina, prin 2000, la îndemnul prietenului Constantin Trandafir, critic literar, am gândit un volum „de debut”, din poezii noi, nu din cele pe care le-am şi uitat prin sertare, de-a lungul anilor, sau le-am pierdut. O carte,

Geometria singurătăţii, care va lua şi premiul Festivalului Internaţional „Nichita Stănescu”. A fost momentul când - era prea târziu? nu ştiu… - am realizat că asta voi face, în principal, din viaţa mea, câtă o mai fi din ea: Poezie. Restul e decor.

De atunci nu m-am mai oprit din trăit poezie. Sunt adeptul ideii deduse din întrebarea-răspuns: se poate trăi fără poezie? da, dar merită?

A.S.: Organizaţi, la Câmpina, o serie de evenimente, întâlniri culturale: lansări de carte, festivaluri de literatură, maraton de poezie ş.a. Animaţi oraşul acesta şi atrageţi în jurul dvs. scriitori câmpineni sau din alte centre culturale la reuniuni elegante, cu mare precizie organizate. Aveţi vreun secret pentru a fi mereu la înălţime?

F.D.: Înălţimile ameţesc spiritul… eu stau mai la deal-vale (spaţiu mioritic). Şi încerc să trăiesc pentru poezie într-un sens foarte larg. Astfel că alătur ei preocupările de care am spus mai devreme: revistele literare, eseistica, manifestările literare (Cercul literar „Geo Bogza” de la Casa de Cultură din Câmpina, lansări de tot felul de cărţi), muzicale, plastice (tabere şi expoziţii), Maratonul poeziei, Primăvara poeţilor, antologii, coordonarea colecţiei „Biblioteca de Câmpina”… Creez o atmosferă de acest fel în jurul meu. Sunt un optimist ponderat, sceptic, convins de faptul că fără comunicare prin arte am fi nu mai săraci, ci am pierde, treptat, caracteristicile de fiinţă umană inteligentă. Oamenii care iubesc, cei care au compasiune, cei care adaugă lumii noastre sunt oameni cu structură poetică – dacă vrei, poietică, în sensul originar grecesc. Ai pierdut poezia, te-ai pierdut pe tine. Acesta este secretul.

A.S.: Care mai e viaţa unei Case de Cultură în România zilelor noastre? Vorbiţi-ne despre activităţile celei de la Câmpina, al cărei director sunteţi de ani buni...

F.D.: Am experienţa directă a activităţilor culturale din 1980, iar indirectă de la 14 ani, de când am jucat unul dintre rolurile din piesa „Elevii din clasa a VII-a”, pentru ca, apoi, să petrec multe seri în trupa de teatru (cu prof. Mihai Dimiu şi studentul Ioan Victor Frunză) şi la cenaclul casei de cultură pe care acum încă o conduc. Am asistat, aşadar, la schimbările de paradigmă culturală, de nevoi culturale, sub atacul mijloacelor de comunicare de masă şi, de 25 de ani, şi al economiei de piaţă. Nevoile culturale nu s-au schimbat esenţial în ultimele patru-cinci decenii. S-a schimbat, însă, modalitatea de a le satisface. De la câteva ore pe seară de acces la televiziune (ca să nu merg mai departe, la apariţia tiparului - 1450, a ziarului – 1777, a radioului - 1887), acum accesul este zdrobitor. De la spectacolele de pe vremuri pentru mase de oameni – pe stadioane, în pieţe, dar şi pe maidanul Woodstock! -, la spectacolele de club, la orientările artistice de nişă, la reţelele sociale online, grupurile închise şi site-urile dedicate oricăror interese artistice. Mai mult, mai dramatic pentru civilizaţia umană în general, a apărut lumea digitală, comunicarea instantanee liberă. A dispărut un stil epistolar vechi de secole, a apărut stilul concis twitter (şi twitteratura aferentă). După secolul XX al vitezei, trăim secolul XXI, al acceleraţiei. Şi atunci, trebuie ca oferta culturală să fie nu numai diversificată, ci să concureze tentaţiile divertismentului facil. Oferim, aşadar, cursuri de teatru, de artă plastică, de muzică pentru toate vârstele – doar suntem sursă de educaţie permanentă. Colaborăm cu Asociaţia Teatru Proiect şi aducem pe scena sălii de spectacole de 750 de locuri cel puţin două spectacole de teatru; concerte simfonice prin intermediul Societăţii Filarmonice din Câmpina; expoziţii de artă plastică direct, cu cei 12 artişti profesionişti din zona noastră, sau în colaborare cu UAP Ploieşti, cu Asociaţia Artiştilor Profesionişti Bucureşti, cu UAP [alternativ] Filiala Câmpina; literatură - prin Cercul literar „Geo Bogza” şi revistele sale, colaborând cu Biblioteca Municipală „C. I. Istrati”; tot felul de alte manifestări împreună cu Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” şi cu Muzeul Memorial „N. Grigorescu” – Tabăra de pictură „Câmpina, dragostea mea”, Concursul de literatură „Geo Bogza”, Festivalul Teatrelor de Proiect, Primăvara poeţilor, Tabăra „Ziua mondială a poeziei”, Concursul „România, citeşte-mă” pentru elevii de clasa a patra, Concursul de pictură „Campinarte” pentru elevii de gimnaziu, Campania de pedagogie a lecturii (cu revista de poezie Urmuz), Concursul naţional de interpretare pianistică „Julia Hasdeu”…

A.S.: Sunteţi poet şi tot ce atingeţi poate deveni poezie... Cum aţi convinge un tânăr rebel, consumator înrăit de manele, să cumpere un volum de poeme şi să îl mai şi citească?!...

F.D.: Dacă ascultă manele, nu e rebel, doar mimează rebeliunea. Poate părea paradoxal, dar un asemenea specimen, dacă interesează pe cineva, este mai apt ca alţii, prea educaţi şi aseptici, pentru poezie. Muzica respectivă se adresează direct sensibilităţii primare, emoţiei neconceptualizate, iar acolo suntem foarte aproape de subteranele poeziei, de comparaţiile şi metaforele simple, accesibile. Un asemenea specimen uman ar reacţiona mult mai deschis pus în situaţia de a fi închis într-o cameră cu François Villon tradus de Romulus Vulpescu. Ca în toate artele, şi în poezie există diferite niveluri de înţelegere şi de receptare/acceptare. Destule cucoane iubesc versificările sentimentaloide antonpanneşti sau alecsandriene, ba chiar rimează ele însele pe marginea lor, fiind convinse că tot ce sună din coadă este poezie. Iubitoare fiind de „amărâtă turturea”, au inventat chiar termenul de „rimă albă”, adică poezie fără rimă, pe care o refuză!… Este poezie dacă „plânge gospodina” (nu de la ceapă), ca la telenovele. Se cuvine să recunoaştem rolul social, totuşi, pozitiv al unor asemenea preocupări. Uite, sociologii au constatat că, după vreo zece ani de telenovele autohtone în Turcia, femeile de acolo s-au emancipat cât nu au făcut-o în ultimul secol, cu tot cu Atatürk-ul lor. Cum spunea cineva, nu spun cine, persoană importantă: foamea vine mâncând. Dacă schimbi meniul destulă vreme, vei obţine destui „gourmets”, ba chiar şi „gourmands”. Am câteva experienţe de acest gen, adică întrutotul pozitive!

A.S.: În încheierea interviului nostru, permiteţi-mi, domnule Florin Dochia, să aflu ce înseamnă pentru dvs. poezia, a scrie şi poetul?

F.D.: Abia acum dialogul acesta devine dificil... Cum să spun şi să nu fiu bombastic? Toate trei înseamnă un mod de viaţă. O Credinţă. Poezia este hrana cotidiană, energia vitală. A scrie este la fel cu a respira. Iar poetul este acela aflat în preajma lui Dumnezeu, fie şi pentru o clipă fastă, în preajma Adevărului, spre care căile se deschid nenumărate, accesibile, cum nimic altceva nu le poate oferi. Poezia înseamnă tot ceea ce sunt eu în lăuntrul meu.

07.11.2014

sursa: Revista Poesis, nr. 9-12 2014