Ion Bălu - «URMUZ – ÎNTR-O NOUĂ PREZENTARE»

 Din ianuarie 2014, Biblioteca municipală „Dr. C. I. Istrati” din Câmpina editează lunar, în elegante veşminte grafice, revista Urmuz, „vitrină de artă nouă, fondată de Geo Bogza la 1 ianuarie 1928” - seria a doua. Liliana Ene, directorul, şi Florin Dochia, redactorul-şef, integrează astfel o nouă ediţie a publicaţiei anterioare, în tradiţia revuistică a oraşului Câmpina. Prima serie din Urmuz, „scrisă în întregime de George Bogza şi Al. Tudor-Miu” (fostul director al Liceului Energetic din Câmpina), „poet modernist de înaltă tensiune”, cum îl caracteriza Geo Bogza - a apărut din ianuarie până în iulie 1928, în cinci numere. Ultimele trei cuprindeau şi suplimentele redactate de Geo Bogza. Actualul Urmuz este editat cu sprijinul financiar oferit de Primăria (primar Horia Laurenţiu Tiseanu) şi Consiliul Local Câmpina. Revista

constituie un element distinct dintr-o campanie amplă, prin care se urmăreşte diseminarea culturii scrise în şcolile oraşului Câmpina. Din acelaşi motiv, editorii au adăugat pe coperta revistei subtitlul „publicaţie de pedagogie a lecturii, îngrijită de Florin Dochia.” Urmuz-ul câmpinean se detaşează de alte periodice similare prin structură, grafică, paginaţie şi superioară intelectualitate. Subordonată acţiunii de „pedagogie a lecturii”, revista este axată pe câteva direcţii tematice, programatic enunţate de Florin Dochia, în articolul de fond al primului număr. Cea dintâi este orientată spre informaţii „de şi despre poezie”. De ce poezia? Deoarece - argumentează metaforic editorul – „lumea a fost creată cândva şi este creată, în continuare, prin Cuvânt.” În consecinţă, în fiecare număr sunt incluse grupaje de poeme,

semnate de Ioan Vintilă Fintiş, Elena Dinu, Silvia Bitere, Ani Bradea, Hanna Bota, Cristina Cârniceanu, Cezara Răducu, Maria Dobrescu, Ştefan Ciobanu, Amelia Stănescu ş.a. Semnalez şi poemele tinerilor Marina Popescu, Smaranda-Luiza Podaru, Andreea Voicu, Irina-Roxana Georgescu, Miruna Ştefana Belea, - toţi premiaţi la recentul Concurs de Literatură „Geo Bogza”, 2014. Florin Dochia, Christian Crăciun, Mioara Bahna comentează cu pasiune şi profesionalism volume de poezie, în pertinente cronici literare. Excelentă este ideea directorului şi a redactorului-şef - singulară în revuistica de astăzi - de a prezenta, în traducere, fragmente edificatoare din interviurile marilor poeţi europeni şi americani. Din mărturisirile lor, au fost selectate îndeosebi secvenţe despre munca asupra textului literar. Opiniile teoretice, însoţite de

traducerea selectivă a poemelor considerate semnificative, alcătuiesc o superioară şcoală de poezie pentru tinerii care bat la porţile Parnasului. Liliana Ene traduce Sfaturi pentru tinerii scriitori de Charles Baudelaire, confesiunile exprimate de Arthur Rimbaud, Stephane Mallarmé, Carl Sandburg, W. B. Yeats, Ezra Pound, Sylvia Plath. Florin Dochia transpune în limba româna interviul Vanessei Place, versuri semnate de Paul Valéry, T. S. Eliot, Lawrence Ferlinghetti. Paula Romanescu meditează la creaţia lui Omar Khayyam, Raluca Danciu-Cârstea traduce interviul acordat de T. S. Eliot lui Donald Hall. Al doilea domeniu tematic îl constituie artele vizuale. Asemenea Gândirii editate de Nichifor Crainic, Urmuz reproduce pe copertă, în două pagini compacte şi, diseminate în interiorul celorlalte, tablouri din creaţia plastică a artiştilor contemporani: Alice Neculea, Valter Paraschivescu, Lidia Nicolae, Dan Platon, Victor Munteanu. Piesele sunt prezentate de Florin Dochia, Christian Crăciun, Constantin

Cubleşan. Virgil Diaconu analizează Urletul lui Allen Ginsberg şi recreează destinul poetului român Isidore Isou, creatorul letrismului. Incursiunile efectuate de Gherasim Rusu Togan în lumea mitologiei: Descântec pentru dezlegarea fântânii, Încântecul şi descântecul de dragoste, Omul cu dor dezvăluie aspecte inedite sau insuficient cunoscute ale creaţiei orale autohtone. În spaţiul revuistic de azi, a doua serie din Urmuz, realizată la Câmpina, se singularizează printr-o atrăgătoare structură atipică. Profesionalismul editorilor Liliana Ene şi Florin Dochia s-a concretizat într-un pasionant curs superior de poezie şi artă plastică. Articolele teoretice, cronica volumelor de poezie, selecţia poemelor, teoretizarea poeziei de către poeţii înşişi, lectura şi meditaţia asupra textelor traduse se transformă într-un individualizat laborator experimental pentru cunoaşterea - cum se exprima G. Călinescu – „lucrurilor poetice” de către tânărul care îşi presimte înzestrarea creativă. 

 ......................

sursa: Viaţa Românească, nr. 9-10 2014

Scriitori câmpineni. Ion Bălu

Ion Bălu (26 octombrie 1933, Câmpina, judeţul Prahova) este un critic şi istoric literar. Este fiul Anei (născută Nică) şi al lui Titi Bălu, maistru în învăţământul profesional. Bălu a urmat Liceul „Barbu Ştirbey" din Câmpina (1944-1952), apoi Facultatea de Filologie (1956-1960) şi Facultatea de Ştiinţe Juridice (1960-1964) ale Universităţii din Bucureşti. A funcţionat multă vreme ca profesor de limba şi literatura română la Liceul „Nicolae Grigorescu" din Câmpina, unde s-a stabilit definitiv. După 1989, a devenit profesor la Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti. A debutat în 1963, cu articole de critică şi istorie literară, în „Contemporanul", colaborând apoi la „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Cronica", „Tribuna", „Steaua" etc. Prima lui carte, G. Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei, apare în 1970.

  

În domeniul istoriei literare, Bălu a adus contribuţii valo­roase, supunând operele scriitorilor clasici unor ample şi atente analize şi abordând aspecte puţin sau deloc cercetate; un exemplu îl constituie studiul Dimitrie Bolintineanu, călător. Marea majoritate a cercetărilor sale de istorie literară au rămas în paginile revistelor unde au apărut, nefiind încă adunate într-un volum.

Bălu şi-a concentrat însă atenţia asupra a două personalităţi ale spiritualităţii româneşti, G. Călinescu şi Lucian Blaga. Pentru G.Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei, a întreprins o enormă muncă de documentare, săvârşită cu luciditate şi rigoare. Cercetând tot ceea ce a scris şi publicat Călinescu, precum şi tot ceea ce s-a scris şi s-a publicat despre viaţa şi opera lui, explorând arhivele diverselor instituţii culturale şi de învăţământ, Bălu a alcătuit, în 1975, o bibliografie exhaustivă. Dispunând de acest imens material documentar, a putut să reconstituie întreaga biografie a criticului în Viaţa lui G. Călinescu (1981), scrisă fluid, cu participare afectivă, oferind numeroase date necunoscute, referitoare îndeosebi la familia şi părinţii adoptivi ai lui Călinescu, la debutul publicistic, la tribulaţiile sale ca profesor la Iaşi şi Bucureşti etc.

 Cu aceeaşi osârdie, Bălu s-a dedicat şi cercetării vieţii şi operei lui Lucian Blaga. După o condensată micromonografie (1986), a trecut la masiva construcţie Viaţa lui Lucian Blaga,primul volum apărând în 1995. Atât în lucrarea consacrată lui G. Călinescu, cât şi în cea închinată marelui poet şi filosof, Bălu a respins orice tentativă de romanţare, de lansare în supoziţii, valorificând fiecare amănunt cu precauţie şi discernământ critic, acordând fiecărei afirmaţii un suport documentar indubitabil. Totuşi, exegezele lui Bălu nu sunt nişte expuneri monotone şi aride.

Evocarea biografiei celor doi mari creatori denotă vibraţie interioară, incitând permanent interesul şi sensibilitatea citi­torului. Bălu prezintă procesul formativ al personalităţii lui Lucian Blaga, al devenirii sale ca om, ca poet şi filosof, în conexiune cu realităţile înconjurătoare, cu epoca în care a trăit şi cu oamenii care i-au marcat existenţa. Insistă asupra mediului familial, relevând apoi rolul satului natal în structu­rarea viziunii lui Blaga asupra lumii şi demonstrând modul în care magicul, demonicul, miraculosul şi arhaicul din lumea satului îşi vor trimite însemnele în scenariile cosmice ale poeziei şi, prin proiectarea către început de lume a datelor realităţii, se vor reflecta în dramaturgia sa.

Structurile aceleiaşi culturi „minore" se vor evidenţia în „matricea stilistică" şi „categoriile abisale" dinTrilogia culturii, în studiile Gândirea magică, Ştiinţă şi religie şi altele. Cu probe convingătoare, Băluargumentează că, în activitatea diplomatică, la Varşovia, Praga, Berna, Viena, Lisabona, Lucian Blaga şi-a afirmat strălucit personalitatea, conştiinţa profesională.

Opera

• G. Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei, Bucureşti, 1970;
• Cezar Petrescu, Bucureşti, 1972;
• G. Călinescu (1899-1965). Biobibliografie, Bucureşti, 1975;
• Marin Preda, Bucureşti, 1976;
• Nostalgia absolutului, Bucureşti, 1981;
• Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, 1981; ediţia II, Bucureşti, 1994;

• Nicolae Labiş, Bucureşti, 1982;
• Lucian Blaga, Bucureşti, 1986;
• Viaţa lui Ion Creangă, Bucureşti, 1990;
• Viaţa lui Lucian Blaga, I-IV, Bucureşti, 1995-1999;
• Mircea Eliade, Bucureşti, 1996;
• Opera lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1997;
• Blaga supravegheat de Securitate (în colaborare cu Doru Blaga), Cluj Napoca, 1999;
• Opera lui G. Călinescu, Bucureşti, 2001;
• Ioan Alexandru, Braşov, 2002.

Ediţii

• G. Călinescu, Enigma Otiliei, Bucureşti, 2000.

Scriitori câmpineni. Florin Dochia

Poezia înseamnă tot ceea ce sunt eu în lăuntrul meu.

Poet, eseist, publicist, directorul Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina. Redactor-şef al publicaţiei culturale Revista Nouă (2004-2014) şi al revistei de poezie URMUZ (2014). Debutează editorial în 2003, cu volumul de poezii Geometria singurătăţii. Au urmat: Grădina de hârtie (poezie, 2003); Conserva de fluturi (poezie, 2004); Puterea lui Don Quijote (interviuri, 2006); 33 – piatră, pasăre, duh (poezie, 2007); Şarpele dezaripat (poezie, 2008); Cântece pentru ştergerea umbrei (poezie, 2010), Elegii de pe strada mea (poezie, 2011), Prins în lumea cuvintelor (I - 2012, II – 2013, eseuri). Starea de lectură (critică literară, 2013), Elegiile căderii (poezie, 2013), orb pe mare (poezie, 2014). în 1015: Ferestre spre curtea interioară, poezie.

Amelia Stănescu: Domnule Florin Dochia, sunteţi unul dintre cei mai amabili şi prietenoşi scriitori din câţi mi-a fost dat să cunosc. Aveţi cumva două inimi în piept?

Florin Dochia: Este desigur o exagerare retorică, sunt de un egoism atroce! Mă apropii de oameni pentru a le capta şi folosi energia! Pentru a-i exploata în beneficiul propriu! Ei îmi procură marile şi micile bucurii. (Unii zic că sunt ca un câine: Saint Bernard…) Nu am două inimi, am una şi aceea reparată acum vreo câţiva ani, de dr. Dorobanţu, fie-i numele lăudat în veacul vecilor! Însă, cine ştie ce va fi pus domnia sa, în acea zi de iunie 2010, în pieptul meu?... Draga mea Amelia, am

constatat, a fost nu precum o revelaţie, ci precum o trezire din vis, într-o zi, că sunt muritor. Şi, ce mi-am zis?, dacă tot am o eternitate înainte-mi ca să mă odihnesc, ia să folosesc viaţa asta şi să iubesc, să iubesc tot ceea ce mă înconjoară, în primul rând oamenii, plantele şi animalele, tot ceea ce au făcut oamenii, bun şi rău, şi să adaug şi eu câte ceva, după slabele-mi puteri…

A.S.: Locuiţi la Câmpina, un orăşel relativ liniştit, dar cu un farmec aparte... Cum se „fabrică”, domnule Dochia, poezia în oraşul acesta, atât de îndrăgit de Hasdeu, de Grigorescu?

F.D.: M-am întors în oraşul naşterii şi al copilăriei – fericite! – pentru că nu se mai putea altfel: aici este Acasa mea, cu o vorbă a lui Nichita. Aici este Liniştea de care am nevoie – care nu e nicidecum o tăcere! – şi care mă lasă să rătăcesc cu gândul încotro vreau, iar cu trupul prin păduri şi pe dealuri, adunând mure, gherghine şi măceşe. Nu e nici prea frig, nici prea cald, e muuuult soare şi multă dragoste. Nu chiar degeaba au venit aici – s-au refugiat? – şi vin în continuare atâţia oameni. De la cei mai cunoscuţi, numiţi deja de tine, la mulţi alţii. Geo Bogza a scos aici revista de avangardă Urmuz, în 1928, şi a trăit tot felul de aventuri mai pământeşti şi mai intelectuale. Prin preajmă, locuiesc acum mulţi artişti contemporani cu noi – poeta Ana Blandiana, hispanologul Andrei Ionescu…, actori,

regizori, soprane, mezzosoprane… poate şi tenori… ei, şi poezia se fabrică aici ca peste tot. Cred că nu de mediul înconjurător ai nevoie ca să scrii poezie, ci de mediul locuitor, de ceea ce trăieşte în lăuntrul tău. De obicei, scriu ascultând muzică, indiferent de genul textului. Spun eu undeva că a scrie poezie e ca şi cum ai dansa. Nu e nici o metaforă. Aşa simt eu poezia, ca pe un dans… E şi „fabrication”, cum spune Valéry, în poezia mea, dar este mai întâi ceva ce aş numi revelaţie, trezire a unei lumi noi, ba chiar, dacă mi se permite orgoliul, invenţie a unei lumi noi, care se adaugă la lumea deja creată. Este lumea asta creată de mine, prin poezie, şi lumea ce se află, latentă, în mulţi cititori de-ai mei, ei se recunosc acasă la ei în poezia mea şi

asta mă încântă teribil, îmi vine să plâng! De fapt, este posibil să existe o lume secundară sub lumea fizică, o lume a energiilor artistice, o structură, o reţea, dacă vrei, care susţine lumea materială şi în care ne mişcăm şi noi, poeţii, cu toate cuvintele noastre. Este obligatoriu să cunoşti cât mai mult din această reţea, să te hrăneşti din ea – eu citesc multă poezie, (îmi) traduc, din alte limbi, citesc despre poezie, ceea ce spun poeţii şi ceea ce spun cititorii profesionişti, psihologii, psihanaliştii, filosofii vechi şi noi, citesc proză bună şi foarte bună, recitesc destul, la răstimpuri, ascult multă muzică, stau la taclale cu prietenii mei pictorii şi cu

tablourile lor, de azi şi dintotdeauna – sunt îndrăgostit de Marc Chagall, mai cu seamă că am trecut cândva prin Vitebsk, şi de Franz Kafka, nu am fost niciodată la Praga, dar am trecut cu trenul de-a lungul Vltavei, deci îmi place muzica lui Bedrich Smetana – şi mai conversez şi cu mierlele şi codobaturile primăvara, în parcul Istrati sau în parcul de pe Bulevard. Poate că, la Câmpina, - oraşul dintre cele trei râuri, deci, iată, un triunghi magic, o Treime - poezia se simte bine şi ne locuieşte ea pe câţiva… da, poeţii se simt bine la Câmpina şi poezia tot aşa de bine. De aia şi facem o revistă de şi despre  poezie…

A.S.: Vă îndeletniciţi nu doar cu poezia, ci cochetaţi elegant şi cu interviul, eseul, cu critica literară chiar!... Aşadar, ce părere aveţi, în calitate de critic, despre poetul Florin Dochia?

F.D.: Spuneam că sunt egoist, acaparator. Am încercat cam toate artele cuvântului. Cândva am scris şi publicat teatru (scurt), proză (scurtă) şi texte de critică literară, să le zicem aşa, în care am căutat să mă lămuresc întâi pe mine cu ce am de-a face în anumite cărţi ale unor anumiţi autori. Am scris şi scriu destulă eseistică din acelaşi motiv: ca să mă lămuresc cu ce am de-a face în reţeaua asta subterană şi sublunară a energiilor creatoare de artă. Este enorm de multă informaţia la care am

(avem) acces, din trecut şi din prezent, şi nu ne putem descurca fără un ghid. Am încercat să caut ghizi, să fiu ghid pentru mine şi, pe cât posibil, şi pentru alţii, atunci când textele mele au ajuns în reviste şi în cărţi. Încerc să descopăr coerenţe în haos… Cam asta e. Am făcut (şi poate voi face în continuare) o revistă literară – Revista Nouă, iată, de mai bine de zece ani, un vis al meu de la începutul adolescenţei. Dar, în fondul meu intim, sunt poet. Poezia este Mama tuturor artelor. Nu ştiu cât de bună este poezia mea. Eu mă joc, mereu mă joc, sunt un copil… Mă străduiesc să fie excepţională, sunt destul de acribios, am serioase îndoieli că limbajul ne este suficient ca să ne

putem exprima trăirile, emoţiile. În două sau trei cazuri am reuşit să fac lucruri bune… Exersez foarte mult, în forme aşa-zis clasice, în forme fixe, socot că fără antrenament asiduu nu poţi câştiga concursul cu eternitatea, nu poţi nici măcar să te califici în fazele preliminare… Poezia mea este un continuu experiment. În ultima vreme, contez pe absenţe… cred că nu cuvintele prezente sunt cele care transmit emoţia, ci acelea care lipsesc, tocmai prin lipsa lor! Aparent, aglutinez grupuri de cuvinte expresive, ritmuri – fără ritmuri nimic nu se poate! avem respiraţie ritmică, avem bătăile inimii, pulsul… – şi sub ele ascund emoţii. A citi poezia mea vreau să fie ca

atunci când deschizi un cadou de la un prieten drag, de departe: desfaci sfoară cu sfoară, hârtie după hârtie, capac după capac… şi apare… Matrioşka! hi hi hi… Cea mai dură dramă trebuie trăită cu dragoste şi cu zâmbet… Uneori, cutia ultimă este goală… Păpuşa ultimă este chipul Diavolului… Să ne bucurăm, aşadar…

A.S.: Aţi început să scrieţi pe la 18 ani, dar debutul editorial a venit de-abia prin 2003... O marjă de timp pe care v-aţi impus-o?

F.D.: Poezie, rime, am început să „compun” mai demult… pe la zece ani… Apoi, în liceu, am tradus din Sully Prudhomme (sonete păşuniste!) şi Jacques Prévert, pentru revista şcolii. Pe la 18 ani, am primit primii bani din drepturi de autor, pentru două poezii publicate într-un volum aniversar dedicat Marii Uniri. Nu m-am concentrat pe publicat… nu ştiam ce voi face cu viaţa mea. Scriam pentru mine şi pentru prietenii mei, de la cenaclurile din Ploieşti, Câmpina, Sinaia… am trecut, fără urme, şi pe la Cenaclul Universitas, pe la Casa studenţilor din Bucureşti, l-am avut prieten drag pe „lunedistul” Nino Statan… Am publicat sporadic, ici şi acolo, prin puţinele reviste

literare care apăreau în ţară… În studenţie, am avut şansa unor mari profesori: Gheorghe Bulgăr, Dan Grigorescu, Al. Oprea, Victor Ernest Maşek, Ion Ianoşi… La 30 de ani, eram directorul Palatului Culturii din Ploieşti, conduceam cenaclul literar I. L. Caragiale şi intram curând în grupul restrâns care va organiza festivalurile şi colocviile Nichita Stănescu, 1984-1990, şi va edita Caietele Nichita Stănescu. Abia când „m-am adunat” la Acasa de la Câmpina, prin 2000, la îndemnul prietenului Constantin Trandafir, critic literar, am gândit un volum „de debut”, din poezii noi, nu din cele pe care le-am şi uitat prin sertare, de-a lungul anilor, sau le-am pierdut. O carte,

Geometria singurătăţii, care va lua şi premiul Festivalului Internaţional „Nichita Stănescu”. A fost momentul când - era prea târziu? nu ştiu… - am realizat că asta voi face, în principal, din viaţa mea, câtă o mai fi din ea: Poezie. Restul e decor.

De atunci nu m-am mai oprit din trăit poezie. Sunt adeptul ideii deduse din întrebarea-răspuns: se poate trăi fără poezie? da, dar merită?

A.S.: Organizaţi, la Câmpina, o serie de evenimente, întâlniri culturale: lansări de carte, festivaluri de literatură, maraton de poezie ş.a. Animaţi oraşul acesta şi atrageţi în jurul dvs. scriitori câmpineni sau din alte centre culturale la reuniuni elegante, cu mare precizie organizate. Aveţi vreun secret pentru a fi mereu la înălţime?

F.D.: Înălţimile ameţesc spiritul… eu stau mai la deal-vale (spaţiu mioritic). Şi încerc să trăiesc pentru poezie într-un sens foarte larg. Astfel că alătur ei preocupările de care am spus mai devreme: revistele literare, eseistica, manifestările literare (Cercul literar „Geo Bogza” de la Casa de Cultură din Câmpina, lansări de tot felul de cărţi), muzicale, plastice (tabere şi expoziţii), Maratonul poeziei, Primăvara poeţilor, antologii, coordonarea colecţiei „Biblioteca de Câmpina”… Creez o atmosferă de acest fel în jurul meu. Sunt un optimist ponderat, sceptic, convins de faptul că fără comunicare prin arte am fi nu mai săraci, ci am pierde, treptat, caracteristicile de fiinţă umană inteligentă. Oamenii care iubesc, cei care au compasiune, cei care adaugă lumii noastre sunt oameni cu structură poetică – dacă vrei, poietică, în sensul originar grecesc. Ai pierdut poezia, te-ai pierdut pe tine. Acesta este secretul.

A.S.: Care mai e viaţa unei Case de Cultură în România zilelor noastre? Vorbiţi-ne despre activităţile celei de la Câmpina, al cărei director sunteţi de ani buni...

F.D.: Am experienţa directă a activităţilor culturale din 1980, iar indirectă de la 14 ani, de când am jucat unul dintre rolurile din piesa „Elevii din clasa a VII-a”, pentru ca, apoi, să petrec multe seri în trupa de teatru (cu prof. Mihai Dimiu şi studentul Ioan Victor Frunză) şi la cenaclul casei de cultură pe care acum încă o conduc. Am asistat, aşadar, la schimbările de paradigmă culturală, de nevoi culturale, sub atacul mijloacelor de comunicare de masă şi, de 25 de ani, şi al economiei de piaţă. Nevoile culturale nu s-au schimbat esenţial în ultimele patru-cinci decenii. S-a schimbat, însă, modalitatea de a le satisface. De la câteva ore pe seară de acces la televiziune (ca să nu merg mai departe, la apariţia tiparului - 1450, a ziarului – 1777, a radioului - 1887), acum accesul este zdrobitor. De la spectacolele de pe vremuri pentru mase de oameni – pe stadioane, în pieţe, dar şi pe maidanul Woodstock! -, la spectacolele de club, la orientările artistice de nişă, la reţelele sociale online, grupurile închise şi site-urile dedicate oricăror interese artistice. Mai mult, mai dramatic pentru civilizaţia umană în general, a apărut lumea digitală, comunicarea instantanee liberă. A dispărut un stil epistolar vechi de secole, a apărut stilul concis twitter (şi twitteratura aferentă). După secolul XX al vitezei, trăim secolul XXI, al acceleraţiei. Şi atunci, trebuie ca oferta culturală să fie nu numai diversificată, ci să concureze tentaţiile divertismentului facil. Oferim, aşadar, cursuri de teatru, de artă plastică, de muzică pentru toate vârstele – doar suntem sursă de educaţie permanentă. Colaborăm cu Asociaţia Teatru Proiect şi aducem pe scena sălii de spectacole de 750 de locuri cel puţin două spectacole de teatru; concerte simfonice prin intermediul Societăţii Filarmonice din Câmpina; expoziţii de artă plastică direct, cu cei 12 artişti profesionişti din zona noastră, sau în colaborare cu UAP Ploieşti, cu Asociaţia Artiştilor Profesionişti Bucureşti, cu UAP [alternativ] Filiala Câmpina; literatură - prin Cercul literar „Geo Bogza” şi revistele sale, colaborând cu Biblioteca Municipală „C. I. Istrati”; tot felul de alte manifestări împreună cu Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” şi cu Muzeul Memorial „N. Grigorescu” – Tabăra de pictură „Câmpina, dragostea mea”, Concursul de literatură „Geo Bogza”, Festivalul Teatrelor de Proiect, Primăvara poeţilor, Tabăra „Ziua mondială a poeziei”, Concursul „România, citeşte-mă” pentru elevii de clasa a patra, Concursul de pictură „Campinarte” pentru elevii de gimnaziu, Campania de pedagogie a lecturii (cu revista de poezie Urmuz), Concursul naţional de interpretare pianistică „Julia Hasdeu”…

A.S.: Sunteţi poet şi tot ce atingeţi poate deveni poezie... Cum aţi convinge un tânăr rebel, consumator înrăit de manele, să cumpere un volum de poeme şi să îl mai şi citească?!...

F.D.: Dacă ascultă manele, nu e rebel, doar mimează rebeliunea. Poate părea paradoxal, dar un asemenea specimen, dacă interesează pe cineva, este mai apt ca alţii, prea educaţi şi aseptici, pentru poezie. Muzica respectivă se adresează direct sensibilităţii primare, emoţiei neconceptualizate, iar acolo suntem foarte aproape de subteranele poeziei, de comparaţiile şi metaforele simple, accesibile. Un asemenea specimen uman ar reacţiona mult mai deschis pus în situaţia de a fi închis într-o cameră cu François Villon tradus de Romulus Vulpescu. Ca în toate artele, şi în poezie există diferite niveluri de înţelegere şi de receptare/acceptare. Destule cucoane iubesc versificările sentimentaloide antonpanneşti sau alecsandriene, ba chiar rimează ele însele pe marginea lor, fiind convinse că tot ce sună din coadă este poezie. Iubitoare fiind de „amărâtă turturea”, au inventat chiar termenul de „rimă albă”, adică poezie fără rimă, pe care o refuză!… Este poezie dacă „plânge gospodina” (nu de la ceapă), ca la telenovele. Se cuvine să recunoaştem rolul social, totuşi, pozitiv al unor asemenea preocupări. Uite, sociologii au constatat că, după vreo zece ani de telenovele autohtone în Turcia, femeile de acolo s-au emancipat cât nu au făcut-o în ultimul secol, cu tot cu Atatürk-ul lor. Cum spunea cineva, nu spun cine, persoană importantă: foamea vine mâncând. Dacă schimbi meniul destulă vreme, vei obţine destui „gourmets”, ba chiar şi „gourmands”. Am câteva experienţe de acest gen, adică întrutotul pozitive!

A.S.: În încheierea interviului nostru, permiteţi-mi, domnule Florin Dochia, să aflu ce înseamnă pentru dvs. poezia, a scrie şi poetul?

F.D.: Abia acum dialogul acesta devine dificil... Cum să spun şi să nu fiu bombastic? Toate trei înseamnă un mod de viaţă. O Credinţă. Poezia este hrana cotidiană, energia vitală. A scrie este la fel cu a respira. Iar poetul este acela aflat în preajma lui Dumnezeu, fie şi pentru o clipă fastă, în preajma Adevărului, spre care căile se deschid nenumărate, accesibile, cum nimic altceva nu le poate oferi. Poezia înseamnă tot ceea ce sunt eu în lăuntrul meu.

07.11.2014

sursa: Revista Poesis, nr. 9-12 2014

Scriitori câmpineni. Gherasim Rusu Togan

3 mai 1938 – 15 decembrie 2014

Gherasim Rusu Togan este un cunoscut scriitor şi etnolog, locuitor al municipiului Câmpina. Este născut pe 4 mai 1938, în localitatea Ghijasa de Sus – Sibiu, fiind cel mai mare fiu al unei familii cu şapte copii, „familie de gospodari” după cum însuşi afirmă scriitorul. A absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. La Câmpina a ajuns după ce a fost destituit din funcţia de director al unui

liceu german din Agnita, în anul 1978. A predat limba română la actualul Colegiu Tehnic „Constantin Istrati” Câmpina, vreme de mai bine de 30 de ani.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al United Romanian Society Michigan USA. A publicat numeroase volume de proză şi poezie, fiind colaborator, în acelaşi timp, la numeroase publicaţii din ţară, dar şi din New York (revista „Lumină Lină / Gracious Ligh”). Pasionat de etnologie, a adunat şi interpretat în scrierile sale cele mai frumoase obiceiuri şi tradiţii populare româneşti. Scriitorul mărturiseşte că a debutat când  era în clasa a VII-a, scriind despre lumea satului. A publicat studii de etnografie în revista „Transilvania”, ce apărea la Sibiu, sub redacţia criticului literar Mircea Tomuş.

„Port cu mine sentimentul că această lume magică, încărcată de mitologie, filozofie, de înţelepciunea aceasta din lumea satului, nu trebuie să dispară... Şi azi port nostalgia acestei lumi, spre care mă întorc din când în când, dar nu mai e lumea aceea, şi nici sufletul. Totuşi, mi-a marcat viaţa în întregime”. Astfel vorbeşte folcloristul Gherasim Rusu Togan despre pasiunea sa arzătoare, satul românesc şi tradiţiile sale. Scriitorul este mulţumit de faptul că operele îi sunt apreciate. A primit diploma de onoare a judeţului Prahova, premiul de critică „Alexandru Condeescu” pentru volumul „Dimensiuni ale imaginarului popular - credinţe, temeri, închipuiri”, iar Academia «Dacica» i-a oferit titlul onorific de doctor în etnografie, în civilizaţia populară.

Premii literare

Premiul special  al Festivalului de literatură „Vasile   Lucaciu”, Ediţia a XI, noiembrie 1998, pentru culegere de folclor

Diploma onorifică de doctor în dacoromanistică, acordată de Academia Dacoromană, 1 decembrie, 1998

Premiul Fundaţiei Culturale Libra, la Gaelel APLER

Diploma Universităţii Populare „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, August, 2004

Scrisoare de recunoştinţă, Biblioteca Astra, Sibiu, 26.05.2006

Diploma Omagială a X-a Ediţie a Galelor A P L E R, 6-8 noiembrie 2008

Medalia Jubiliară Centenarul Cursurilor de Vară ale Universităţii Populare „N. Iorga”, pentru promovarea operei lui N. Iorga

Premiul „Alexandru Condeescu” pentru critică literară la Galele APLER 2010

Membru al United Romanian Society, Detroit, Michigan,USA

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Cărţi scrise de Gherasim Rusu Togan: 

Cruce peste inimă, versuri, Evenimentul c. a., 1990

Spaţiul nefericirii, roman, Evenimentul c. a.,1992

Şarpele de negură, roman, Editura Dacia-Felix, 1993

Viziuni străvechi. Ritualuri, credinţe, datini, obiceiuri, Editura Verva, 1997

B. P. Hasdeu în universul culturii populare, Editura Libra, 2001

Gelu şi semenii, povestire istorică, Editura Libertas, Ploieşti, 2002

Nefericiri întâmplătoare – roman, Editura Libertas, Ploieşti, 2003

Spiritualităţi câmpinene, antologie aniversară, Editura Zappis, Câmpina, 2004

Apa - stare de oglindă, o incursiune în universul acvatic românesc, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2003

Cântecele iertării - vălul ritualic al desprinderii, Editura Libra, Bucureşti, 2004

Pământul şi ordinea lumii, ritualică, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2005

Cântecele Vetrei, studiu monografic, Editura Libertas, Ploieşti, 2006

Casa, şarpele şi focul, Editura Libra, 2006, Bucureşti

Dimensiuni ale imaginarului popular: dezordini, teme, închipuiri, Editura Libra, 2009, Bucureşti

Distincţia cuvintelor, Versuri, Editura Libertas, 2009

Etnomuzicologul Ilarion Cocişiu în vâltoarea destinului, Editura Premier, 2010

Divinităţi păgâne din Carpaţi, Editura Premier, 2011

Tinereţea, cătănia şi războiul. Pagini din istoria neamului, Biblioteca de Câmpina, Premier, 2012

Hasdeu şi Iorga. Cultură şi civilizaţie tradiţională. Reprezentări mitologice: ezoterism, magie, mit, Editura Premier, 2012

Troiţa mărturisitorului, roman, Editura Premier, 2013

Scriitori români şi iubirile lor, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2014

În manuscris: Universuri pierdute din Carpaţi. Credinţe, datini şi obiceiuri tradiţionale

Scriitori câmpineni. Constantin Trandafir

Constantin Trandafir, critic literar recunoscut, s-a născut în localitatea Iveşti, judeţul Galaţi, la 4 iunie 1939. S-a stabilit în Câmpina din 1972. A urmat şcoala elementară în comuna Griviţa şi în târgul Iveşti, apoi liceul la Galaţi, iar din 1958 a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1963. În 1980 obţine titlul de doctor în Filologie. Funcţionează ca profesor de limba şi literatura română la Liceul din Pechea (1963-1972), apoi la Colegiul „Nicolae Grigorescu" din Câmpina (1972-2003). Predă, în perioada 1992-1996, şi cursuri de istoria literaturii române la Facultatea de Filologie a Universităţii „Dunărea de Jos" din Galaţi.

Debutează cu versuri în 1955, în paginile ziarului gălăţean „Viaţa nouă", iar primele articole de critică literară îi apar în revista „Ateneu" (1964). Colaborează la ,,Acolada",„Adevărul literar şi artistic", ,,Amfiteatru", ,,Argeș", „Axioma", ,,Bucovina literară", „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Cronica", ,,Dunărea", ,,Familia", „Luceafărul", „Pagini literare", „Porto-Franco", ,,Revista Academiei", ,,Revista Nouă", „România literară", „Sinteze", „Steaua", „Transilvania", „Tribuna", „Viaţa românească".

Din anul 2000 a condus „Revista nouă", periodic cultural editat la Câmpina.

Constantin Trandafir se impune prin ampla monografie Paul Zarifopol (1981), cea dintâi exegeză dedicată prestigiosului critic şi estetician. Confruntat permanent cu meandrele şi atitudinile paradoxale care definesc personalitatea lui Paul Zarifopol, interpretul reuşeşte să se menţină în sfera obiectivitătii şi a preciziei, extrăgând linii pentru portretul unui moralist modern şi al unui reprezentant autentic al esteticii moderniste. În altă lucrare, Dinamica valorilor literare (1983), sunt rediscutaţi Titu Maiorescu, Al. Macedonski, Octavian Goga, G. Ibrăileanu, G. Bacovia, E. Lovinescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Liviu

Rebreanu, Ion Barbu, Anton Holban şi G. Călinescu. Se propun puncte de vedere şi sugestii bazate pe o lectură din perspectivă actuală. Se urmăreşte îndeosebi spulberarea prejudecăţilor, a clişeelor şi formulărilor dogmatice emise în anumite perioade. Acelaşi scop îl au cărţile Permanenţe literare româneşti (1998), cuprinzând eseuri despre o seamă de scriitori, de la A.I. Odobescu la Marin Preda, ori Recunoaşterea valorii (2002), alcătuită din studii care refac un tablou cuprinzând, de asemenea, numeroşi autori, de la Mihai Eminescu la Al. Ivasiuc. Socotind criteriul valoric indispensabil în definirea unei scrieri literare, Constantin Trandafir se întoarce mereu la clasici cu credinţa că aici trebuie căutată adevărata modernitate şi specificitate a literaturii române.

Introducere în opera lui Ştefan Petică (1984) e o monografie în care se încearcă recuperarea unui premergător, în multiple sensuri, al literaturii interbelice. Biografia poetului e privită din unghiul operei, prin „descoperirea" aspectelor trecute cu vederea de criticii şi istoricii literari anteriori: cultura remarcabilă, familiarizarea cu filosofia şi poezia de ultimă oră, apetitul pentru ideile estetice, stăpânirea metodelor critice, sensibilitatea, supleţea şi relativismul aprecierilor. Ca şi atunci când analiza opera lui Zarifopol, se întrevede o tentativă de identificare cu ideile scriitorului asupra căruia îşi concentrează la un moment dat atenţia. Este şi cazul lucrării Mateiu I. Caragiale, comentat (1996),

sinteză la hotarul dintre didacticism şi eseistică, prin intermediul căreia se conturează o bună schiţă de portret. În schimb, Ion Creangă - spectacolul lumii (1996) îşi are punctul de pornire mărturisit în aserţiunile călinesciene referitoare la caracterul dramatic al prozei lui Creangă, analizată printr-o grilă care evidenţiază ludicul şi spiritul carnavalesc, demers susţinut de mai multe modalităţi de exegeză critică: tematism, naratologie, critică arhetipală etc. Cu o instrumentaţie asemănătoare, Constantin Trandafir dă în Poezia lui Bacovia (2001) o interpretare incitantă, considerând creaţia lui Bacovia o operă deschisă, care solicită o lectură deschisă.

Dar sinteza care îl reprezintă pe prof.dr. Constantin Trandafir ca istoric literar şi critic este Efectul Caragiale (2002). Personalitatea lui I.L. Caragiale e investigată plecând de la contrastele multiple care o compun (arhetipurile Ianus bifrons şi Proteus). Se acordă credit nu „dizolvantului", ci constructivului, nu „antipatriotului", ci patriotului, nu „ateului", ci omului profund religios, nu zeflemistului impulsiv şi arbitrar, ci spiritului creator prin excelenţă, cu o filosofie bine articulată. Pe de altă parte, „efectul Caragiale" e considerat nu numai uriaş, ci şi benefic în toate planurile, dar mai ales în sfera literaturii. C. Trandafir s-a remarcat şi ca îngrijitor şi prefaţator al unor ediţii de scrieri din G. Coşbuc, O. Goga, B.P. Hasdeu, Al. Macedonski, Mateiu I. Caragiale, M. Sadoveanu, Al. A. Philippide etc., destinate îndeosebi tineretului studios. O insolită proză umoristică, în serial, a publicat istoricul şi criticul literar Trandafir sub pseudonimul Thalia Muşat: Jurnalul unei adolescente (1991) şi Jurnalul unei fete naive (1993).

Premii literare:

Premiul Fundaţiei ,,I. L. Caragiale",

Premiul pentru critică al revistei ,,Ateneu",

Premiul pentru critică al Galelor APLER.

Cărţi scrise de Constantin Trandafir

Paul Zarifopol. Critică literară, Editura Minerva, 1981;

Ion Creangă : spectacolul lumii, Editura Porto-Franco, 1996; ediţia a II-a, 2012

Mateiu. I. Caragiale, comentat, Editura Recif , 1996;

Permanenţe literare româneşti, Editura Porto-Franco, 1998;

Efectul Caragiale: critică literară, Editura Vestala, 2002;

Cititul cărţilor: poezia; de la Nichita Stănescu până în prezent, Editura Premier, 2006;

Mihail Sebastian între viaţă şi ficţiune, Editura Fundaţia Culturală Libra, 2007;

Poezia lui Bacovia: critică literară, Editura Saeculum I.O., 2001;

Recunoaşterea valorii: Scriitori români, Editura Libra, 2002;

Grigore Hagiu şi generaţia sa, Editura Premier, 2003; ediţia a II-a Editura Axis Libri, 2013;

1989. Vedere din provincie, Editura Vestala, 2009;

1900. Anul şarpelui orb , Editura Premier, 2010;

Scriitori şi teme. Conversaţie în Bibliotecă, Editura Saeculum I.O., 2010;

Cititul prozei. De la 1960 până azi, Editura Dacia XXI, 2011;

O călătorie în imperiu: de la Câmpina la Petersburg, Editura Premier, 2012;

Pactul conversaţiei: Naraţiuni critice, Editura Ideea europeană, 2014

În pregătire:

Hortensia Papadat-Bengescu. Convergenţe europene.